Prof. dr. Ioan Ștefan Florian la Ziua Mondială a Bolnavului, în Catedrala greco-catolică din Cluj

Mă consider un privilegiat pentru că o dată pe an am ocazia să vă vorbesc, să mă confesez vouă într-o zi pe care Biserica Catolică o dedică nu doar celor bolnavi ci și celor care, prin vocație, se îngrijesc de alinarea suferințelor lor. La fel ca în fiecare an, atunci când pregătesc acest cuvânt mă așez in fața unei pagini goale cu speranța că licărul de inspirație să aștearnă timid literele, tălmăcind în cuvinte gândurile, trăirile, speranțele și deziluziile, așteptările și neliniștile pe care să le aduc în fața dumneavoastră făcându-vă martori tăcuți ai acestor emoții, ce nu pot fi desprinse de tumultul vremurilor pe care le trăim.

Ca de fiecare dată pornesc în demersul meu de la cuvântul Sfântului Părinte adresat cu ocazia celebrării Zilei Bolnavului. În acest an Papa Francisc are ca idee centrală versetul din Geneză „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). „Dumnezeu, care este Iubire, ne spune Sfântul Părinte, a creat ființa umană pentru comuniune, înscriind în ființa sa dimensiunea relațiilor”.

Această Iubire, care este esența credinței indiferent de religie, nu este o creație, este însuși Creatorul întrupat în fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi suntem purtători ai iubirii divine, depinde de fiecare dintre noi câtă dimensiune oferim acestei iubiri. Am auzit de curând câteva versuri dintr-o Odă adusă Iubirii:

„Iubirea nu-i ceva ce ai,/ Iubirea nu-i ceva ce faci,/ Iubirea nu-i ceva ce dai,/ ci e ceea ce ești chiar și când taci.”

Dacă vrei sa înțelegi sensul iubirii nealterată de nimic, dacă vrei să vezi iubirea în toată puritatea ei, amintește-ți de privirea copilului mic, cu care cuprinde chipul mamei, al tatălui, al celor care fac parte din micul lor univers de început de drum. Aceea este fărâma de divinitate cu care suntem cu toții dăruiți și pe care o oferim la vârsta copilăriei cu dărnicie, generând bucurie cu fiecare zâmbet, cu fiecare atingere, cu scâncetele sau prin cuvintele abia rostite. Râsul copilului mic e o cascadă de note pe care parcă îngerii le-au compus pentru o simfonie a fericirii. O fericire ce apropie oamenii, îi face mai buni, mai tandri mai dornici de a face bine.

Opusul acestei bucurii îl constați când privești în ochii unui om în vârstă, unde poți vedea tristețea… chiar dacă lumina acestor ochi este uneori la fel de vie, pleoapele îngreunate de trecerea anilor, de prea multele griji, de prea multele lacrimi ce le-au scăldat, lasă să treacă tot mai putină speranță dincolo de ele. Citești în acei ochi resemnare, durere, vezi suferință venită din lupta dintre dorință și neputință, vezi tristețea singurătății.

Ce facem noi ca să pierdem toată acea bucurie pe care o dăruim și care ne apropie unii de alții la început de drum, bucurie izvorâtă din Iubirea primordială care este Dumnezeu? Petrecem doar O Viață în care, prin ceea ce facem rătăcim puțin câte puțin din dimensiunea iubirii cu care și din care am fost zămisliți. De această dimensiune depinde felul în care ne raportăm unii la alții, felul în care înțelegem să ne purtăm unii cu alții. Ea este izvorul compasiunii, al empatiei al apropierii de care avem atâta nevoie. Este ceea ce face ca cineva care până mai ieri îți era necunoscut să devină aproapele tău. „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, spune Sfânta Scriptură, pentru că „suntem creați pentru a sta împreună, nu singuri. Și tocmai pentru că acest proiect de comuniune este înscris așa de adânc în inima umană, experiența abandonării și a singurătății ne înspăimântă și o simțim dureroasă și chiar inumană”, ne spune Papa Francisc.

Nu cred că există o descriere mai frumoasă a tristeții acestei singurătăți decât în versurile marelui nostru poet:

„..Ia priviţi-i cum se duc,

Ia priviţi-i cum se sting,

Lumânări în cuib de cuc,

Parcă tac, şi parcă ning.

 

Plini de boli şi suferinți

Ne întoarcem în pământ,

Cât mai suntem, cât mai sunt,

Mângâiaţi-i pe părinţi…”

Paradoxul este că rătăcirea noastră vine din ceea ce ne-a fost zis că a fost conceput pentru ca să fim împreună, să fim mai aproape unii de alții, așa numitele platforme de socializare. Pildele cu care suntem azi bombardați prin toate căile de comunicare de către cei care ne modelează conștiințele, ne prezintă binele lor ca singurul adevăr. Sunt aceia care pentru interese meschine s-au dezbărat de Iubire și încercă să sufoce cu bună știință divinitatea din noi. Sub aura unei griji nemărginite ne înspăimântă cu molime, cu cataclisme ce vor fi să fie, cu războaie drepte pentru cauze strâmbe. Ei sunt cei care ne ademenesc cu daruri otrăvite dar strălucitor împachetate. În cuvinte meșteșugite, din întâmplări trunchiate, din realități virtuale ne fac să credem că albul este negru, că soarele dăunează grav sănătății și chiar și aerul pe care-l respirăm s-ar putea să fie toxic pentru alții. Sunt cei care săpă adânc la temelia pilonilor civilizației noastre, a credinței noastre, prin întruparea de noi idoli la care să ne supunem smeriți. Schimonosesc familia, schingiuiesc biologia făcându-ne să credem că putem fi ceea ce Facerea noastră nu ne permite să fim. Decența este decadentă, iubirea a devenit frivolă limitându-se la dimensiunea ei trupească, tâlharul este preaslăvit iar prostia a devenit virtute. Inteligența artificială nu mai lasă loc celei naturale ținându-ne captivi în telefonul nostru, izolați într-o lume ireală în care uităm să privim în jur și să-i vorbim cu adevărat aproapelui nostru. Avem senzația că existăm doar dacă primim un deget mare pe micul nostru ecran, compasiunea a devenit o biluță galbenă cu o lacrima în coltul ochiului.

Suntem utili atâta timp cât consumăm puțin din preamultul ce-l producem pentru alții. Sfântul Părinte ne spune cu amărăciune că aceasta „devine cultură a rebutului, în care «persoanele nu mai sunt simțite ca o valoare primară care trebuie respectate și tutelate, în special dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă ‚încă nu folosesc’ – cum sunt cei ce urmează să se nască – sau ‚nu mai folosesc’ – cum sunt bătrânii» (Enciclica Fratelli tutti, 18).”

În această lume virtuală cum poți deosebi ce-i bine de ce-i rău? Ce nevoie mai avem de aproapele nostru, de căldura și tandrețea mângâierii, de doctori, de asistente sau persoane consacrate, când avem telefonul? Când tot ceea ce avem voie să știm e doar „la un clic distanță”? Când ne putem confesa unui dispozitiv fără chip și fără suflet care ne poate spune de îndată motivul suferinței noastre. Astăzi mulți dintre pacienți nu vin la doctor să-l întrebe, ci să-i spună și să-i solicite: „să-mi faceți investigația aceea, să-mi dați tratamentul acela, de care știu că-i bun pentru ca am citit pe internet”. Politețea, cuvenită de altfel atunci când vrei să rogi pe cineva să te ajute, s-a transformat în tonul cu care unii cer peste masă: „băiete, mai adă un rând”!

Vă spuneam aici, în urmă cu doar un deceniu, că am fost educat într-o școală în care mai mult decât să învățăm tainele unui diagnostic complet, al unui gest chirurgical desăvârșit, am putut învăța de la marii maeștrii ai medicinii modul cum se realizează punțile de comunicare cu bolnavii. La rândul meu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiece gând exprimat modelez în caracterul discipolilor mei dorința de a face bine aproapelui lor, căile prin care cel, până mai ieri necunoscut, să devină aproapele tău, ascultându-i și înțelegându-i durerea, sădind speranța și alungându-i spaimele, pavând cu grijă și iubire un drum pe care, pentru o vreme, îl vom străbate împreună, și, nu în ultimul rând, făcându-l să înțeleagă că este Unic, dar nu Singur în suferința lui. Le arăt discipolilor mei că lecția bunătății nu este opțională în medicină iar examenul îl dau în fiecare zi. Le arăt că fapta este bună când o faci pentru alții, nu pentru tine.

Au trecut doar 11 ani de când va spuneam toate acestea, dar cu ce uluitoare viteză ne-am schimbat! Ce nevoie mai avem de sfatul, de înțelegerea doctorului, de priceperea sau îndoielile lui dacă noi, în autosuficiența noastră le știm atât de bine? În graba spre un mai bine iluzoriu, scufundați în nelipsitele noastre dispozitive trecem mai nepăsători decât preotul și levitul pe lângă cel rănit, iar gestul Samariteanului milostiv, dacă cumva îl observăm, ne pare cel puțin ciudat. O pildă născută pe tărâmul Țării Sfinte, pământ devenit astăzi parcă mai sfânt după multiplicarea de mii de ori a legendei lui Irod.

Apăsat de toate aceste gânduri întunecate, de grijile mai vechi și mai noi pe care le port, ieri dimineață la vizita pe secție am avut o revelație. Aplecat asupra unui tânăr bolnav, am întins mana să-l mângâi. Fața lui s-a luminat de un zâmbet senin si cuprinzându-mi mâna în mâinile lui, mi-a spus „Cel mai bun medicament”! Am înțeles atunci o dată în plus că există speranță, că dincolo de tehnologie, de ghiduri, de protocoale bolnavul are nevoie de Omul din fiecare din cei care-i poartă grija. M-am bucurat să simt și să vad privirea încărcată de speranță a unui tânăr până mai ieri necunoscut, care printr-un simplu gest, o privire și un zâmbet, a devenit aproapele meu.

Există speranță atâta timp cât oamenii adunați sub această magică cupolă, la fel ca mulți alții în toate cele patru zări, vin să regăsească Iubirea cea adevărată. Există speranță în dorința fiecăruia din cei de aici și de departe de a se întoarce cu fața spre Cel ce a spus: «Să fie Lumină» și a fost și ne-a luminat nu doar chipul ci și sufletele.

Nu trebuie decât să încercăm să redescoperim copilul din noi și să reînvățam de la el plăcerea de a face din orice o jucărie, de a face din fiecare situație o joacă, de a lăsa bucuria să erupă pentru fapte mai mici sau mai mari, să dăruim fericire cu un zâmbet, un gest și chiar cu o tăcere. Să învățam de la copil căldura unei îmbrățișări pline de duioșie, să îl lăsăm să ne învețe cum să redescoperim mirarea în fața unor lucruri noi, minunea din fiecare nouă zi.

O oră poate trece de multe ori greu, dar viața trece mult prea repede. De aceea, cred că fiecare dintre noi, în fiecare zi ce ne este dăruită ar trebui „să îngrijim rănile singurătății și ale izolării”, cum ne spune Sfântul Părinte. „Și astfel cooperăm la contracararea culturii individualismului, a indiferenței, a rebutării și la creșterea culturii duioșiei și a compasiunii.”

Ciclul vieții este aproape același pentru toți, ne naștem, creștem, ne formăm și la rândul nostru modelăm în anumite valori pe care uneori le prețuim, alteori le neglijăm și nu de puține ori le răsturnam. Iar cei ce astăzi se simt atotputernici și nepieritori trebuie să înțeleagă că vine o vreme în care averea nu poate ține loc de alinare, puterea nu poate face inima să bată la fel ca odinioară, când avântul obosește și gravitația devine tot mai apăsătoare.

Durerea e la fel de mare și la avuți cum e și la săraci, iar un suflet pe care să-l simți aproape cu adevărat, capabil să-ți alunge spaimele singurătății nu poate fi cumpărat. El îți este dăruit după măsura faptelor tale. În fața suferinței căutăm speranța, nu atât prin cuvinte cât din priviri. Cei ce știu să înțeleagă această rugăciune nerostită, cei ce aud strigătul mut al disperării sunt cei aleși pentru a alina suferința… ei sunt cei a căror vocație este de a dărui din viața lor vieții altora. Acestor persoane ne închinam astăzi cu ocazia Zilei Bolnavului și rostim împreuna o ultima rugăciune: Ajută-ne, Doamne, să fim așa cum ne-ai creat, ajută-ne să fim Iubire!

Prof. dr. Ioan Ștefan Florian

Sursa: eparhiaclujgherla.ro