Scrisoare pastorală a Preasfințitului Mihai la Sărbătoarea Nașterii Domnului, 2022

+ MIHAI

Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București

*

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului – 2022
Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos

Nr.  451/2022

Iubiți credincioși,

La începuturile istoriei mântuirii, Dumnezeu i-a cerut lui Avram să părăsească siguranța locului  de baștină și să plece în pribegie spre un pământ necunoscut. Nu i-a oferit alte asigurări decât legământul prezenței sale. Ajuns acolo, așteptând printre străini care i-au tolerat șederea, în afară de locul de îngropăciune pe care și l-a cumpărat, Avram n-a dobândit niciun petec de pământ. Legământul de credință pe care îl primise de la Dumnezeu însemna însă mai mult decât stăpânirea și vanitatea  moștenirii pământești. Această asigurare ne invită și azi să nu pierdem speranța și încrederea.

Și istoria lui Isus a început în pribegie. Dumnezeu ne-a venit în întâmpinare sub emblema celor spuse de Maica Preacurată ca să-i „coboare de pe tronuri pe cei puternici și să-i înalțe pe cei smeriți…” (Luca 1, 52). Dar deși Isus își rezervă atenția față de cei sărmani și disprețuiți, tainele viitorului rămân pentru noi – ca parte a Bisericii – o chestiune dureroasă. Ne lovim într-adevăr de neputința de a controla creșterea sau descreșterea comunității din care facem parte. Pierduți în rătăcirile prezentului credem uneori că ar fi suficient să considerăm Biserica o asociație care „produce”. Or o asemenea viziune nu e zidită pe Evanghelia lui Isus și nu poate să trezească, nici măcar în propriile familii, interesul pentru bucuria prieteniei cu Dumnezeu, pentru lucrurile și voința lui, pentru viața trăită în sfințenie pe care martirii și-au câștigat-o în fața Cerului.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Nu putem adăuga staturii noastre nici măcar un cot și nici nu ne putem prelungi viața măcar cu câteva secunde. Cu toate acestea, îmbătați de semeție deșartă pretindem să-i rescriem lui Dumnezeu prioritățile. Or succesul Domnului nu se măsoară cu rigla sau cântarul. A nu vedea felul său de a învinge inima omului înseamnă să nu observăm că în Biserică victoriile se măsoară prin energia credinței.

Dumnezeu râde de noi, atunci când pretindem să stăpânim situațiile. Planurile lui nu sunt calculate după judecata noastră prezumțioasă. Cu toate că persecuția părea să fi frânt viața Bisericii, El le-a dăruit pe mai departe credincioșilor harul de a trăi bucuria credinței. Mai mult, a ocrotit și a eliberat apoi Biserica, oferindu-și harul astfel ca mulți oameni să rămână consecvenți purtării crucii și să nu-și părăsească credința. Deși nu se putea vorbi atunci despre nicio activitate, Biserica noastră s-a reclădit sufletește pe jertfa martirilor și a credincioșilor, pe viața urmării lui Hristos de care aceștia dau dovadă.

Văzându-l așezat ca Prunc în ieslea Betleemului, n-avem dreptul să-i reproșăm lui Dumnezeu smerenia și slăbiciunea prin care ne întâmpină. Ne înșelăm amarnic, prin urmare, dacă ni se pare că planul său s-ar cuveni să fie proprietatea noastră. Nu este dat omului să folosească trâmbița măririlor deșarte, care însoțește mai degrabă triumful vanității lui Irod, înfricoșat să-și piardă puterea la auzul veștii nașterii lui Mesia! A fi protagoniști ca oameni credincioși nu înseamnă să ne punem în locul lui Dumnezeu, sub pretextul bunelor intenții să ne credem proiectanții gândurilor sale și, în caz contrar, să disperăm. E providențial să înțelegem că Isus este cel care ne face părtași de lucrarea lui. Și ne cere apoi să-i trăim cuvântul, să ducem la bun sfârșit acel puțin hărăzit nouă – de a nu pierde încrederea înfruntând necunoscutul –,  chiar dacă ar trebui să trecem prin umbra morții.

Dragi credincioși,

Maicii Preacurate i s-a cerut la Bunavestire să accepte necunoscutul și să intre în taina Cerului. Ea a primit acest lucru fără rezerve, încrezându-se complet în puterea lui Dumnezeu și a aflat bucuria, tocmai fiindcă s-a simțit depășită în toate, încă de la început. Cântarea ei de laudă „Mărește suflete al meu pe Domnul!” (Luca 1, 46) ne invită și pe noi să recunoaștem adevărata chemare creștină, aceea de a „da socoteală celorlalți pentru speranța noastră!” (1 Petru 3, 15).

Seriozitatea trăirii în Hristos poate fi măsurată doar de credință. O eficiență care nu stă în motivații de putere sau tertipuri de convingere, ci în fidelitatea individuală a omului credincios față de voința lui Dumnezeu. Numai harul poate schimba inimile. Obișnuința cu răul, frica, păcatul, neliniștea – pot slăbi credința și sunt o cauză importantă a indiferenței sufletești. Nu doar traiul rău răcește prietenia cu Dumnezeu, ci și traiul bun care îngreunează inima, împietrind-o pe nesimțite! Prin răceala sau indiferența de care dăm dovadă, nu ne arătăm doar nemulțumirea față de planul lui Dumnezeu peste noi și Biserică. Nu numai că nu ne place să ne simțim depășiți, dar continuăm și să ne imaginăm cât suntem de buni, visând la un triumf care pierde din vedere Răstignirea. Or istoria Bisericii are creșteri și descreșteri pe care Isus le-a întrezărit și trăit în răstignirea Vinerii Mari. „Cu cât îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, cu atât diferența dintre bucurie și suferință devine mai firavă”, spunea un cunoscut scriitor creștin. A recunoaște atunci că slăbiciunea poate fi o stare de har, că nu mai putem susține astăzi material multe situații, altădată înfloritoare, arată că Dumnezeu este Cel care conduce nava și nu prezumția noastră.

Iubiți preoți și dragi credincioși,

Nu vom avea încredere fără rezerve în Dumnezeu, dacă fugim de umbrele pe care le sculptează lumina în inima noastră. Adevărul Întrupării înseamnă că Isus a venit să ne mântuiască de păcate și să înfrunte moartea pentru răscumpărarea noastră. Dacă Dumnezeu s-a deșertat pe sine pentru a lua trup, înseamnă că dragostea pe care ne-o arată este mesajul principal al sărbătorii Nașterii sale.

Acum cincisprezece ani, în ajunul Crăciunului, mi-am început misiunea la București, la  câteva zile de la consacrarea episcopală de la Blaj. Capitalul pe care îl primisem odată cu harul arhieriei era speranța smereniei, a răbdării și a încrederii în fața necunoscutului. Astăzi, ca și atunci, cred cu tărie că merită să fim depășiți de ceea ce așteaptă și dorește Isus, că „rodnicia vieții depinde în mare parte de puterea de a ne îndoi de cuvintele noastre și de a pune în dubiu, prin smerenie, valoarea realizărilor vieții… Hristos a întins de multe ori mâinile spre vindecare, dar a adus mântuirea întinzându-le pe cruce. De la jertfa lui Isus, victoriile adevărate pentru Biserică nu sunt întâmpinate de ropote de aplauze, iar adevărata bucurie și pace – înrădăcinate în Isus – nu mai au cum să provină din măririle deșarte. Mersul Bisericii se clădește pe conștiința sărăciei noastre interioare, pe faptul de a nu avea, de a nu putea face uneori  prea mult sau chiar nimic și de la conștiința simplității”. Numai harul poate schimba inimile: „Dacă n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; dacă n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel care o păzește”(Psalmul 126, 1).

Sărbătoarea Nașterii ne spune, în același timp, cât de mult prețuiește Dumnezeu lucrurile mici în opera lui de a ne schimba inima. Resturile vieții – rămășițe fără expresie în aparență, de care fugim din răsputeri –, nu numai că nu au fost și nu vor fi inutile. Aceste fărâme constituie și întregesc comoara din care se hrănește fără încetare mântuirea noastră. De aceea, în ieslea sărmană de la Betleem Isus ne invită să privim altfel lucrurile. În primul rând faptul că pentru Dumnezeu contăm, pur și simplu! Apoi, că orice vorbă sau faptă bună contează, fiindcă numai cine dăruiește mai întâi, poate să primească. Oricât am fi de sărmani și nevrednici Isus ne dăruiește iubirea, lăsându-se la mâna noastră. Înseamnă că într-o inimă sărmană, eliberată de vanitate, Dumnezeu va putea umple totul de prezența lui și își va duce planul înainte.

Dragii mei,

Dumnezeu să vă întărească în această minunată speranță pe care o conferă credința! Să o puteți mărturisi zi de zi și să aveți sărbători cu pace!

Cu arhierești binecuvântări,

+MIHAI, episcop

Foto: icoană din colecția muzeului de artă religioasă Museikon din Alba Iulia

Sursa: episcopiabucuresti.ro