Mesajul Prof. Dr. Ștefan Florian la Ziua Bolnavului – 2022

Sunt 30 de ani de când Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a inițiat această comuniune spirituală între cei ce au nevoie de ajutor și cei ce au dorința și puterea să ajute. Aici, la Cluj, datorăm celebrarea Zilei Bolnavului în principal la doi oameni, suflete nobile ce ne veghează acum de undeva de sus: Preasfințitul Florentin, de la a cărui dureros de prematură dispariție s-a împlinit de curând un an, și dr. Eugen Lupu, fost Președinte al Asociației Medicilor Catolici, personalitate marcantă a lumii medicale clujene, trecut la cele veșnice de nici două săptămâni. Lor le datorez și eu onoarea de a fi invitat să vă adresez gândurile mele de la acest pupitru, datorită lor în ultimi 17 ani am trăit această unică experiență spirituală alături de dumneavoastră. De aceea, vă rog ca în amintirea lor să ne ridicăm, să ne plecăm capetele cu smerenie și să păstrăm un moment de reculegere. [tăcere]

Deunăzi auzeam pe un canal de știri că astăzi sărbătorim Ziua Bolnavului… nu e motiv de sărbătoare și nici de bucurie să fii bolnav dar poate fi un moment de reflecție spre cel aflat în suferință, un moment de recunoaștere a dreptului bolnavului de a fi măcar și numai pentru o zi în centrul atenției societății, un moment în care indiferența să facă loc grijii și iubirii, o zi în care cel de multe ori uitat să fie primit în față… Tema aleasă de Papa Francisc pentru această a 30-a zi este: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). De fapt, ne spune Sfântul Părinte, „milostivirea este prin excelență numele lui Dumnezeu, care exprimă natura Sa, nu în maniera unui sentiment ocazional, ci ca forță prezentă în tot ceea ce El realizează. Este forță și duioșie împreună”.

În aceste vremuri, putem spune că Ziua Bolnavului este ziua noastră, a tuturor, pentru că prin dimensiunile ei, pandemia ne-a cuprins laolaltă, săraci și bogați, personal medical sau simpli cetățeni, conducători și conduși, vaccinați sau nu. Virusul acesta este cel mai egalitarist, zâmbind amar putem spune că a fost și este cel mai democratic eveniment care ni s-a întâmplat în acest secol. Am auzit oameni întrebând cum e posibil ca Dumnezeu cel milostiv să lase o asemenea molimă să se pogoare asupra planetei? Eu nu știu cu certitudine, dar cred că nu Dumnezeu ci omul care s-a crezut Dumnezeu a făcut posibilă această tragedie umană, pe care tot el a încercat să o repare așa cum s-a priceput, uneori cu forța argumentelor, alteori cu argumentul forței. Am trăit doi ani ascunși în spatele zidurilor, în spatele unor măști ce ne-au ferit mai mult de spaimele noastre, ne-am izolat și ne-am îndepărtat, am rătăcit în singurătatea noastră, ne-am revoltat sau am acceptat cu supușenie îndemnul la iluzia unei imunizări, am sperat și ne-am bucurat în zadar de zorii unei reveniri la ceea ce noi considerăm normalitate, pentru ca imediat să se prăvale asupra noastră un alt val, parcă mai mare, mai agresiv, mai aducător de spaime și nenorociri.

Din perspectiva celor aflați în linia întâi în lupta cu boala, lucrurile sunt încă și mai complicate. Pentru că simplul fapt că ai cunoștințe medicale sau porți un halat alb nu înseamnă că nu ai dreptul să te temi pentru tine și pentru ai tăi, nu înseamnă că nu ai voie să ai îndoieli ci, dimpotrivă, cunoașterea te face să îți pui mai multe întrebări, la care răspunsurile cel mai adesea lipsesc sau întârzie să apară… Au fost perioade în care nu doar aici, ci peste tot în lume s-au pus zăvoare pe spitale pentru alți pacienți decât pentru cei cu Covid, medici de toate specialitățile au devenit peste noapte infecționiști și specialiști în terapie intensivă… Iar bolnavii care nu au avut „norocul” să aibă Covid au bătut la uși închise. Au fost însă și locuri în care s-a înțeles că dincolo de această boală parșivă există multe alte suferințe asupra cărora trebuie să ne aplecăm. Așa cum am făcut și noi, în clinica în care lucrez, oferind o rază de speranță celor care ni s-au adresat. Dar aceasta a însemnat un efort colectiv enorm, înțelegerea și respectarea cu strictețe a unor reguli și circuite pe care le-am acceptat și însușit, a însemnat lupta cu necunoscutul din afară și cu spaimele și incertitudinile dinăuntrul nostru și chiar lupta cu boala a prea multora dintre noi…

Sunt greu de descris în cuvinte trăirile pe care oamenii aceștia, dăruiți cu un har aparte, se pregăteau să intre la o operație cu un pacient Covid pozitiv. Tăcerea cu care își așterneau unul peste altul echipamentele de protecție spunea mai multe decât zeci de cuvinte despre gândurile care îi frământau. Știind ce drame poate face acest invizibil cu nume de coroană, văzând oameni tânjind după o gură de aer și stingându-se încet din lipsa lui, nu sunt de greu înțeles angoasele ce îți cutreieră mintea chiar și fără să vrei. Iar apoi ore întregi petrecute într-o sală de operație închisă ermetic, ore de concentrare și tensiune maximă, trecând peste chinuitoarele neplăceri generate de vederea tot mai încețoșată de aburii așternuți pe ochelarii de protecție, de căldura ce devine aproape insuportabilă sub straturile de haine impermeabile, de senzația că apa îți părăsește trupul prin fiecare por, de minuțiozitatea gesturilor devenite tot mai epuizante, încercând să treci dincolo de ce simțeai că ar fi limitele putinței tale… iar când totul se va fi terminat urmează grija ca dezechiparea să nu ducă la zădărnicirea eforturilor și speranțelor… Sunt convins că ați văzut pe ecranele televiziunilor chipurile acelea de adevărați eroi la ieșirea din tură. Chipuri obosite, brăzdate de urmele măștii și ale ochelarilor de protecție, chinuite de trudă și de griji pentru ei și pentru ai lor, toate acestea doar pentru a face bine aproapelui tău… Să nu uitați niciodată acele chipuri, „Un chip cum altul nu-i, icoană-ntr-un altar să-l pui, la închinat!” cum frumos spunea marele nostru poet…

„E datoria lor” am văzut pe ecrane și am auzit de multe ori prin voci prea stridente ca să înțeleagă semnificația cuvintelor dăruire, sacrificiu, încredere și iubire față de cel aflat în suferință. Nu, nu e doar datoria lor, e mult mai mult de atât, așa cum prea bine a subliniat Sfântul Părinte Francisc în cuvântul său de Ziua Bolnavului din acest an: „Slujirea voastră alături de cei bolnavi, desfășurată cu iubire și competență, transcende limitele profesiei pentru a deveni o misiune. Mâinile voastre care ating trupul suferind al lui Cristos pot să fie semn al mâinilor milostive ale Tatălui. Fiți conștienți de marea demnitate a profesiei voastre precum și de responsabilitatea pe care ea o comportă.” Misiunea personalului medical, atenția și grija față de bolnavi, este comparată cu cea a apostolilor „trimiși să vestească Evanghelia și să vindece pe cei bolnavi”: „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și minuni în norod…” (Fapte 5,12.16).

Lor, acestor camarazi ai mei întru nobilă misiune de aici și de peste tot, se cuvine să le aducem un prinos de recunoștință pentru lupta continuă de doi ani cu cel nevăzut și necunoscut. Să le mulțumim celor care uitând de sine, dăruind din sine, aduc alinare și încearcă să curme suferința. Să încercăm în această zi să îi privim, dacă nu cu dragostea ce o merită, măcar cu respectul și încrederea ce li se cuvin, pentru că au ales să facă din grija față de aproapele nu numai o simplă profesie ci o profesiune de credință.

De curând, a apărut parcă de nicăieri acest element invizibil pe care noi, oamenii, l-am denumit Omicron și care s-a răspândit mai repede ca focul în miriștea uscată, împrăștiind o formă de boală mai blândă dar aducătoare de speranța că trecând prin ea, indiferent de cât de vaccinați sau nu suntem, vom putea respira în sfârșit aerul senin al normalității. Este acesta un semn al milostivirii lui Dumnezeu? Înclin să cred că da… și chiar dacă nu este, e clar un semn că noi oamenii suntem parte a naturii și nu deasupra ei, natura fiind opera Unicului Creator!

Să mulțumim Domnului și să ne rugăm pentru ca în nemărginita Lui milostivire să dea decidenților lumii de astăzi înțelepciunea de a ne ierta de joaca de-a războiul, cu energia regenerabilă, cu încălzirea sau răcirea globală, cu cine știe ce alte experimente globale sau globaliste, și să ne lase să ne ducem zilele în liniștea nevoilor și bucuriilor cotidiene de oameni simpli, normali, uniți în credința fiecăruia dintre noi.

Sursa: eparhiaclujgherla.ro