PS Mihai: „Preocupați să facem tot timpul ceva, uităm că secretul vieții stă în ființa unei prezențe atente și în mărturia compasiunii față de ceilalți.”

Anul acesta, Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor stă sub auspiciile Pildei samarineanului milostiv. Părintele Nevski Everett, parohul comunității anglicane, ne invita în cuvântul său de la capela Bisericii calvine să ne lăsăm surprinși de felul de a vorbi și de a interveni al Dumnezeu. Și Parabola samarineanului milostiv ne arată cel puțin o cale pentru a recunoaște surpriza felului în care Isus încearcă să găsească lucruri cu adevărat veritabile în existența noastră trecătoare!

Când le cere ucenicilor să predice Evanghelia, Isus – Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului – o face după o judecată de bun-simț. Nici un om nu poate predica decât ceea ce el însuși descoperă mai întâi a fi vital pentru sine, ceva pe care deja îl trăiește din convingere. De aceea, Hristos nu-i trimite pe ucenici la o școală de oratorie ca să facă uz de stratageme mediatice, ci le cere să anunțe, cu bucurie, un mesaj a cărui consistență provine, în primă instanță, nu din temeiuri literare, ci din comuniunea cu El.

Pilda vorbește de omul căzut între tâlhari, lăsat mai mult mort decât viu, pe marginea drumului. Și preotul și levitul – care trec pe lângă el, fără să se oprească – ies șifonați rău de tot din întâmplarea pe care parabola o descrie. Noi, clericii, pretindem să împărtășim în dialogul cu semenii speranțe și uimiri, dar Isus are de câștigat în suflete mai ales atunci când ne străduim să le arătăm celorlalți că bătălia noastră cu sinele nu este doar o realitate imaginară. Tocmai de aceea, când căutăm cuvinte potrivite, este indispensabil să ne simțim, la rândul nostru, credincioși care caută răspunsuri în cuvântul Domnului. Dacă Isus vorbește în parabole, o face pentru a spune că viața e mult mai mult decât procedurile de supraviețuire ale trupului și că realitatea compasiunii este cheia pentru a deschide porțile Împărăției sale.

Isus propune interlocutorului său Parabola Samarineanului ca să-i răspundă la întrebarea de la începutul dialogului – o dilemă destul de puțin băgată în seamă, astăzi: „Învățătorule, ce să fac ca să am parte de viața de veci”? Altfel spus: „Ce să fac pentru a nu muri niciodată?”

Frica de moarte este un accent al umanității noastre rănite. Tragismul acestei temeri poate fi simțit mai curând în sensul îngrijorării pentru consecințele dispariției noastre din lume și tot ceea ce comportă ruperea legăturii cu ceilalți. Este însă o frică care ne păstrează oameni, dacă suntem ancorați prin credință.

Ani de-a rândul, în copilărie, fusesem impresionat de imaginea cortegiilor care străbăteau orașul natal în urma unui car mortuar solemn. Din profiluri de lemn cu stucatură și sticle, tras de cai cu valtrapuri și decorat cu măiestrie într-un stil de inspirație vieneză, era greu de șters din viața orașului transilvan. Ca pânza de păianjen care rezistă prin unghere umbrite, acel decor funebru – menținut până în ultimii ani ai comunismului – fusese pentru mine locul de întâlnire cu primele inevitabile atingeri ale morții.

Multă vreme această prezență funerară desuetă m-a îndemnat, copil fiind, să închei ziua, rostind în gând, în fiecare seară înainte de culcare: „Doamne, să nu mor niciodată!”. Nici măcar atunci când am înțeles că, între viață și plecarea din această lume, se află bucuria dragostei lui Isus, n-am putut râde de ingenuitatea copilului înfricoșat de moarte, care îndrăznise să-i pretindă lui Dumnezeu o asemenea așteptare deplasată și lipsită de firesc. Și, totuși, după ce am învățat să prețuiesc bucuria veșniciei – așa cum este ea oferită de Isus –, la vârsta înțelegerii, m-am simțit bucuros că, din primele contacte al conștientizării morții altora, am putut rosti ani în șir, fără jenă, o asemenea rugăciune. Ea mi-a oferit până azi un sentiment de siguranță pe care, cu toată trecerea timpului, îl mai simt și astăzi  proaspăt.

*

Chiar și în fața generației actuale, credincioșilor le rămâne la îndemână mărturia personală, inspirată de întâlnirea vie cu Hristos și proclamată de atitudinea samarineanului milostiv. Ce încearcă Isus să ne spună prin exemplul lui? Că în fața lui Dumnezeu nu e îndeajuns conformismul față de regulile religioase, dacă nu avem starea sufletească de care Isus însuși dă dovadă în întâlnirile cu ceilalți. Că Legea nu este un idol, nu este un adăpost pentru autosuficiența acelora care se simt virtuoși, ci un îndreptar pentru cei vii. Că Adevărul se suprapune bunătății noastre și este una cu libertatea persoanei. Că în această viață nimic nu e luat ca fiind de la sine înțeles. Și, că suntem mereu invitați să luăm atitudine în raport cu aproapele nostru, împotriva comodității și a conformismului care, desigur, ni se par la îndemână!

Preocupați să facem tot timpul ceva, uităm că secretul vieții stă în ființa unei prezențe atente și în mărturia compasiunii față de ceilalți. Samarineanul – deși era străin de credința lui Israel –, prin dragostea și compasiunea sa lăsa la vedere prezența plină de bunătate a lui Dumnezeu. Bucuria de a fi parte a Bisericilor din care provenim este, deci, mult mai mult decât simpla îndreptățire a unei supuneri formale de religiozitate. Oare am uitat că molia, rugina și hoții – cum ne asigură Isus – nu vor răpi niciodată ceea obținem prin stăruință și bunătate, prin jertfă și iubire față de semenii noștri.

Aș dori să închei cu o rugăciune:

Doamne, dăruiește-ne seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le putem schimba, curajul de a schimba în bine ceea ce ține de noi și înțelepciunea de a pătrunde valoarea vieții trăite cu seninătate, în fiecare zi, bucurându-ne în liniște de orice clipă și primind încercările ca pe o cărare ce duce spre pace, acceptând – la fel ca tine – această lume păcătoasă, cum este ea, și nu cum am dori noi să fie.

+Mihai, episcop

Sursa: episcopiabucuresti.ro