Dreptate și Adevăr

Preasfințite Părinte Episcop Florentin Crihălmeanu,

Cu adânc respect ne adresăm Preasfinției Voastre pentru a vă transmite la sfârșit de an câteva gânduri privind trecutul apropiat, prezentul și viitorul Bisericii noastre. Încep pentru a suta oară având în minte situația particulară de la Bistrița cu speranța că voi putea duce la bun sfârșit o intenție care durează de cinci ani de zile.

În data de 21 noiembrie s-a împlinit anul de când într-o fastuoasă ceremonie politico-religioasă Mitropolitul Ortodox a “resfințit” Biserica Minoriților din Bistrița, vechea biserică a greco-catolicilor bistrițeni, cumpărată de aceștia în 1893 de la reprezentanții ordinului minorit, o biserică catolică de sute de ani, construită de catolici în secolul XIII. Biserica a fost însușită de către Statul comunist și încredințată Bisericii Ortodoxe în anul 1948. În anul 2015 ortodocșii, ajutați de toate instituțiile Statului Român reușesc să întoarcă definitiv în favoarea lor acțiunea de revendicare al Bisericii deschise de Greco-catolicii bistrițeni și cele câteva sentințe obținute în favoarea lor în decursul anilor. Sub impulsul emoțiilor care ne-au încercat, am început atunci imediat să va scriem o scrisoare în care să ne exprimam gândurile și mai ales sentimentul că suntem abandonați și lăsați fără nicio speranță în restabilirea Adevărului și în triumful Dreptății. Am început și ne-am oprit încercând să găsim tonul potrivit, am amânat, și iar am amânat pentru a ieși de sub imperiul emoțiilor de moment. Am început din nou anul trecut și din nou sentimentul deznădejdii ne-a împiedicat să ajungem la final.

Am așteptat și în urmă cu cinci ani, și anul trecut ca Stăpânul turmei să-și facă simțită prezența. Sa vină și să bată în porțile bisericii noastre istorice cu toiagul episcopal și sa ceară ca acestea să se deschidă pentru urmașii proprietarilor de drept. Nu s-a întâmplat asta. Am așteptat ca, cel puțin din punct de vedere simbolic dacă nu juridic, să răspundem cu gesturi și acțiuni simetrice. Când ortodocșii își premiau în biserică, avocații și autoritățile locale, în zi de Crăciun, pentru reușita consfințirii furtului, și noi puteam să-i felicităm public și să-i premiem pe cei care au purtat in instanțe bătălia juridica pentru retrocedarea bisericii noastre. Am atașat articolele apărute cu această ocazie în presa locală. Mai importantă decât această recompensă simbolică era reafirmarea voinței noastre de a nu renunța niciodată la lupta pentru afirmarea Adevărului, la lupta pentru Dreptate. Afirmarea răspicată a faptului că, pentru noi greco-catolicii, acestea nu sunt simple vorbe ci valori, definitorii de la care nu vom abdica niciodată indiferent cât de grea și de lungă va fi lupta.

Urmașii grănicerilor s-au luptat în instanțe cu reprezentanții Statului zeci și zeci de ani pentru recunoașterea drepturilor lor asupra munților si pădurilor care le-au fost promise. E drept, era vorba de alt Stat pe vremea aceea, un Stat de Drept nu o imitație balcanică. Nouă ni se transmite pe toate canalele să fim supuși și să acceptăm umiliți, smeriți, o realitate pe care nu o putem schimba. Sunt virtuți creștinești fără îndoială dar la fel sunt și cinstea și curajul și pasiunea pentru dreptate. Nu putem sa cedăm în fața nedreptății, în fata abuzului, în fața minciunii fără ca prin aceasta să ne trădăm spiritul și să ne pierdem identitatea.

Lupta aceasta nu o putem purta singuri. Nu o putem purta nici comunitar, la nivelul parohiilor, cu slabele resurse pe care le avem. Ea trebuie purtată de ierarhii noștri, adunând laolaltă toate resursele aflate la îndemână, materiale și mai ales umane, intelectuale, cu argumentul autorității și cu toată forța pe care doar ierarhii noștri o au. Doar ierarhii noștri pot sa vorbească în numele Bisericii, în numele tuturor celor vii, în numele strămoșilor din morminte dar și a celor viitori. Puterea conducătorilor Bisericii transcende timpului și așa cum pilda vieții și a morții fericiților episcopi martiri a ținut în viața Biserica noastră în cele mai întunecate vremuri ale represiunii comuniste, așa și acum așteptăm ca urmașii lor să ridice vocea și să întrebe: unde sunt bisericile episcopului Bob, unde sunt bisericile episcopului Maior, unde sunt bisericile atâtor și atâtor ierarhi greco-catolici, construite din banii lor, pentru credincioșii greco-catolici? Unde sunt bisericile construite din banii binefăcătorilor bisericii noastre, personalități istorice de excepție sau comunități cu o conștiința clara a apartenenței lor confesionale? Unde e biserica Rățeștilor din Turda, catedrala episcopală din Gherla sau biserica multiseculară a catolicilor din Bistrița? Ce justiție este aceea care nu înfăptuiește Dreptatea? Ce legi sunt acelea care îngăduie în continuare nedreptatea si furtul? Cu siguranța nu sunt legi drepte, nu sunt legi europene, nu sunt legi ale lui Dumnezeu!

Problema proprietăților Bisericii greco-catolice nu este un litigiu patrimonial oarecare ci are o importanță esențială pentru dezvoltarea și însăși existența Bisericii noastre. Am suferit după anul 1989 încă 30 de ani marginalizare. Împingându-ne în permanență la marginea societății, obligându-ne să facem eforturi pentru a ne construi noi lăcașe de cult partea ortodoxă în aceeași complicitate cu Statul face același joc din 1948. Deliberat și programatic! Simbolic au ocupat centrul orașelor și satelor și nu au de gând să cedeze nimic de bună voie.

Împletind religia cu naționalismul, în continuarea tradițiilor ceaușiste și securiste moștenite de la vechiul regim, Biserica ortodoxă se prezintă pe sine ca fiind singura autoritate religioasă legitimă a românilor. Legitimitatea lor pe care o clamează ca fiind absolută, istorică, și incontestabilă este întemeiată pe minciună, de la începuturi. Supralicitarea recentă a presupusei prezențe a Sfântului Andrei într-o cavernă din Dobrogea este doar ultimul exemplu. În Transilvania cu atât mai mult. La 1762 ortodocșii au revenit prin intermediul agenților străini luptând împotriva ierarhiei autohtone și legitime a bisericii românilor. La fel au făcut și în 1948, fiind susținuți din afara țării și servind interese străine. În zilele noastre încă, acțiunea Bisericii ortodoxe a fost în repetate rânduri îndreptată împotriva intereselor naționale, împotriva apropierii de structurile Occidentale, împotriva modernizării țării. Pentru reușita acestui demers care n-are nici o legătură cu creștinismul sau cu religia, fiind exclusiv un joc de putere, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au nevoie în continuare să se servească de minciună, să justifice și să întărească în continuare abuzurile trecutului. Minciuna și abuzul sunt îndreptate în special împotriva noastră, a greco-catolicilor, cei care au fost victimele principale ale colaborării interesate a Bisericii Ortodoxe cu regimul comunist. Putem oare să acceptăm tăcuți lucrul acesta? Putem să trăim în continuare așa?

Au trecut 31 de ani de la momentul în care, credincioșii greco-catolici asistau cu bucurie și plini de speranță la ieșirea din catacombe a Bisericii Române Unite Greco-Catolice, cu încrederea că zorii vremurilor noi vor aduce în scurt timp deplina libertate și dreptate pentru Biserica părinților, bunicilor și strămoșilor lor. Cu sentimentul proaspăt al demnității recâștigate am așteptat cu răbdare sa se împlinească promisiunile, să se concretizeze declarațiile de bunăvoință ale celor care au preluat atunci puterea pretinzând că vor pune țara pe făgașul democrației și al a respectării drepturilor și aspirațiilor legitime ale tuturor cetățenilor. Prea puțin din așteptările noastre inițiale s-a împlinit. Adevărul este încă o voce slabă înecată într-o mare de minciună și propagandă ostilă iar dreptatea este în continuare ascunsă celor care mai așteaptă și astăzi, cu ochii plânși, să o vadă.

Vedem în fiecare zi cum biserica noastră este împinsă la marginea societății. Nu este practic săptămână în care acte de agresiune fățișă sau disimulată să nu fie întreprinse împotriva noastră prin restituiri amânate sine-die, sentințe pronunțate împotriva noastră, desacralizarea bisericilor noastre, „rectitoriri” și “resfințiri” ale bisericilor catolice, proclamarea de noi sfinți în numele luptei împotriva greco-catolicilor, discursuri patriotarde ale ierarhilor ortodocși și autorităților politice în bisericile noastre furate sau la monumentele marilor noștri înaintași. Împotriva tuturor acestor manifestări vădit ostile, reacția noastră este slabă sau inexistentă și noi, ca simplii enoriași, ne simțim de multe ori abandonați.

Statul român este se manifestă în continuare confesionalist în continuarea acțiunilor și atitudinilor statului național legionar și național comunist. Vedem la fiecare pas că în toate manifestările sale importante statul își coordonează acțiunile cu Biserica Ortodoxă transmițând societății că între stat și biserica majoritară este o unitate de tip feudal.

 Biserica greco-catolică are de facto un statut de biserică tolerată, care nu are nici drepturile majoritarilor nici cele ale cultelor minoritate dacă e să privim problema restituirii proprietăților. Asupra noastră se construiește cu migală și se proiectează apoi la nivelul opiniei publice de către responsabilii Statului împreună cu cei ai Bisericii Ortodoxe, imaginea unor marginali, apăruți ca o consecință ale unor împrejurări și erori istorice, care urmează și astăzi, ca niște rătăciți o cale greșită care contravine sensului evoluției istorice a națiunii. Credința noastră este cu totul ignorată. Suntem practic mai desconsiderați decât o mișcare neoprotestantă, de dată recentă, căreia cel puțin i se recunoaște faptul că se alimentează dintr-un nou suflu evanghelizator. Uriașul patrimoniu de cultură și civilizație greco-catolic este însușit azi cu seninătate de către puterea politică și biserica ortodoxă printr-o logică în doi timpi: tot ceea ce este greco-catolic este românesc și tot ce este românesc este ortodox. Astfel, nu numai bisericile noastre dar și personalitățile trecutului, preoți sau mireni, opere istorice, monumente de cultură și artă sunt trecute toate în patrimoniul ortodoxiei naționale.    

Împotriva tuturor acestor manifestări vădit ostile, reacția noastră este slabă sau inexistentă și noi, ca simplii enoriași ne simțim de cele mai multe ori abandonați.

Sunt de apreciat eforturile care s-au făcut cu implicarea directă a Preasfinției Voastre pentru recuperarea istoriei Bisericii Române Unite Greco-Catolice și impunerea acestui capitol al istoriei noastre în atenția și în conștiința publicului. Sunt admirabile eforturile pe care clerul sub conducerea Episcopului le face în activitatea pastorală în condiții atât de dificile. Credem însă că trebuie să îndrăznim mai mult și să ne facem auzită din vocea în revendicarea drepturilor noastre și a poziției noastre istorice. O instituție care nu se dezvoltă, care este în permanentă defensivă, pe termen lung este sortită eșecului. Credem că, pentru noi, pentru ca să putem să creștem în continuare este necesară revendicarea integrală a moștenirii noastre. Datorită specificului Bisericii noastre, pentru a putea predica și împărtăși din nou conaționalilor Floarea Adevărului, așa cum au făcut-o clerul unit în trecut, în vremuri la fel de grele, avem nevoie de deplina recunoaștere a demnității noastre. Trebuie să afirmăm că avem dreptul să ne practicăm credința în toate bisericile noastre și să cerem în continuare cu curaj ca preoții noștri să poată predica la sfintele noastre altare.

Nimic din toate lucrurile pe care le așteptăm de 31 de ani nu se va întâmpla de la sine. Dimpotrivă dacă nu facem nimic, pe măsură ce trece timpul va fi din ce în ce mai greu să răzbatem. Avem nevoie ca înalta ierarhie a Bisericii noastre să formuleze și să exprime public obiectivele de dezvoltare instituțională. Avem nevoie de un Program pentru atingerea acestora. Cu obiectivele asumate și exprimate deschis, în baza programului care stabilește acțiunile, identifică resursele și persoanele responsabile e nevoie apoi să luptăm consecvent pentru atingerea lor.

Credem că trebuie să afirmăm, o dată pentru totdeauna că proprietatea este mai presus de orice discuție – este un drept inalienabil, care nu poate comporta alte discuții. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică nu numai că este îndreptățită să-și revendice toate proprietățile în baza tuturor principiilor Dreptului European dar nu poate abdica de la acesta poziție. Orice discuții despre legislația actuală și principiile colectiviste de sorginte sovietică pe care se sprijină acum reprezentanții Statului și a Bisericii Ortodoxe sunt cu totul secundare principiilor de Drept. Dacă legislația actuală este insuficientă sau împiedică retrocedarea patrimoniului greco-catolic atunci ea trebuie schimbată. E foarte simplu.   

Sigur că, pentru prevenirea tensiunilor și a unor situații cu potențial conflictual Biserica Română Unită ar putea să exprime o poziție prin care să afirme că va asigura dreptul de folosință și pentru comunitățile ortodoxe acolo unde acestea nu dispun de biserici proprii sau acestea sunt insuficiente. Proprietatea trebui însă să revină Bisericii noastre. Fără aceasta suntem supuși în continuare discriminării și suntem tratați ca cetățeni de rang inferior fiind perpetuată represiunea din 1948.

Odată acest obiectiv care privește proprietățile bisericii noastre fiind asumat și expus public, lucrurile pot înainta pe multiple căi. În cei 31 de ani în care am fost lipsiți de patrimoniul nostru, în multe localități rurale s-au construit biserici ortodoxe noi. Făcând o cercetare și adresând cereri în acest sens s-ar putea ca să înaintăm cu succes în acțiunea revendicativă. Consecința principală a asumării obiectivului recuperării integrale a bunurilor greco-catolice ar fi însă acela că credincioșilor noștri li s-ar ridica o piatră de pe inimă, arătându-li-se că Biserica lor va lupta în continuare pentru împlinirea Dreptății. Chiar dacă noi nu vom mai apuca acest lucru vom putea merge la Domnul împăcați știind că, pe Pământ, Biserica luptătoare va lupta mai departe până la împlinirea vremurilor.  

În relația cu Statul și cu Biserica Ortodoxă, credem de asemenea că trebuie să cerem curmarea oricărei propagande anti-greco-catolice. Așa cum sunt pedepsite instigarea la ură, antisemitismul, propaganda legionară, negarea Holocaustului sau incitarea la ură interetnică credem că este momentul ca orice propagandă împotriva greco-catolicilor să fie sancționată. Desigur, acest lucru presupune asumarea din partea Bisericii Ortodoxe Române a părții de vinovăție pe care a avut-o la represiunea comunistă, recunoașterea complicități interesate și exprimarea creștinească a părerii de rău. Orice declarații de frățietate și bune intenții dinspre partea ortodoxă sunt false atâta timp cât ei susțin în continuare justețea actului de la 1948 de suprimare a Bisericii Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Atât timp cât în seminare, institutele teologice, universități, preoții sunt îndoctrinați cu aceleași minciuni ale propagandei staliniste de acum 70 de ani, atâta timp cât aceștia răspândesc mai departe în bisericile ortodoxe semințele urii comuniștilor împotriva catolicilor nu poate fi pace și armonie în societatea noastră. Pentru ca discursul urii să înceteze conducătorii Bisericilor e necesar să discute împreună. Și pentru ca să se ajungă acolo noi trebuie să adresăm în mod deschis cererile noastre de reparație morală. Dezbaterile istoricilor, interpretările cercetătorilor afiliați sau independenți, opiniile la nivelul publicului vor fi cu siguranță și în continuare diverse și divergente. Statului Român și Bisericii Ortodoxe trebuie să li se ceară însă condamnarea explicită a actului de scoatere în afara legii a  Bisericii Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Oriunde în lume reconcilierea a început așa, cu asumarea greșelilor și exprimarea scuzelor.

Nu este posibil ca după mai bine de 70 de ani de la nefastul an 1948 Biserica Ortodoxă Română să susțină în continuare că a fost vorba de o “revenire” de bună voie a greco-catolicilor în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate progresele care s-au făcut în cunoașterea adevărului cu privire la represiunea desfășurată împotriva Bisericii și credincioșilor greco-catolici, tabloul de ansamblu nu este cunoscut opiniei publice și niciodată nu au fost exprimate scuze oficiale nici din partea Statului și nici din partea Bisericii Ortodoxe Române. Dimpotrivă, prin declarații ocazionale se transmite mesajul că oribila represiune comunistă a fost un act de pedagogie Divină și imagologic, din Palatul Patriarhal de la București sau cel Mitropolitan de la Sibiu se transmite în continuare clerului ortodox și publicului imaginea “revenirii” voluntare în anul 1948 a credincioșilor greco-catolici la ortodoxie. Statul român nu numai că nu este interesat să aplaneze această continuă agresiune dar o și încurajează tacit sau subteran întrucât alimentează filonul naționalist de factură legionară de care Statul român nu s-a desprins niciodată.

Desigur această reparație nu va fi ușor obținut. Ea este însă absolut necesară. O cale pentru a se ajunge la necesara reconciliere ar fi elaborarea unei lucrări cu privire la represiunea împotriva Bisericii Greco-Catolice de către o comisie de specialiști din însărcinarea Preșidenției sau Parlamentului, lucrare finalizată eventual cu recomandări pe baza căreia să se adopte apoi o poziție oficială a Statului Român și să servească Parlamentului pentru elaborarea legislației reparatorii. Lucru care s-a făcut în România pentru condamnarea Holocaustului. Apoi, având în vedere faptul că instituțiile actuale ale Statului Româna au dovedit că nu sunt în măsură să-i protejeze pe greco-catolici de discriminare considerăm de asemenea că se impune înființarea unui institut național de cercetare a opresiunii desfășurate de regimul comunist împotriva greco-catolicilor a unui muzeu și a unor monumente de for public. Institutul ar trebui să aibă și misiunea de a urmări și sancționa toate formele de discriminare, propaganda ostilă și manifestările de ură împotriva greco-catolicilor. Există modele în acest sens și nu trebuie să fim reținuți în a cere acest lucru Statului Român întrucât acesta nu va putea niciodată să repare integral tot răul făcut Bisericii Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și credincioșilor acesteia.

Pentru ca să nu ne mai simțim cetățeni de rangul doi în propria noastră țară, pentru ca să nu mai fie nevoie să ne justificăm, pentru ca să nu ne mai simțim umiliți, avem nevoie de repunerea Bisericii și a credincioșilor noștri în toate drepturile și demnitatea cuvenite. Proprietatea și reconcilierea în urma reparațiilor materiale și morale datorate sunt chestiunile principale pe care trebuie să le urmărim. Suntem îndreptățiți să le cerem nu numai de principiile morale și de drept dar și de tot trecutul Bisericii noastre, de crezul, activitatea și realizările iluștrilor noștri înaintași.

“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”, spunea regele Mihai în discursul său istoric rostit Parlamentul României, în anul 2011. Pentru viitorul nostru și pentru sănătatea lumii de mâine trebuie să cerem din nou, cu curaj, cu cuvintele Fericitului Episcop Martir Iuliu Hossu: Dreptate și Adevăr la temelia României! E timpul Preasfinția Voastră ca punându-vă în fruntea credincioșilor greco-catolici să cerem cu tărie și în integralitate drepturile noastre de moștenitori și adevărați reprezentanți ai Bisericii românilor din Transilvania.

Cu speranță și filiale așteptări,

                                         Alexandru Marian TONIUC

• 

• 

• 

• 

•