Episcopul Claudiu Lucian Pop: „Provocările pentru Biserică sunt mult prea mari pentru a nu căuta un răspuns împreună”

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean pentru Revista Sinteza

Claudiu Lucian POP este, din primăvara aceasta, noul Episcop Eparhial de Cluj-Gherla al Bisericii Greco-Catolice. Ales după moartea Episcopului Florentin Crihălmeanu, care nu a rezistat bolii Covid 19, într-o atmosferă complicată de pandemie și de provocările unei societăți tot mai scindate, numirea sa a trecut puțin observată.

Este un preot teolog cu studii și stagii în străinătate, la Vatican și la Paris. A studiat chimia, dar a preferat teologia și filozofia. Episcopul Claudiu este cel care a organizat în 2019 vizita Papei Francisc la Blaj și în comunitatea de romi.

I-am solicitat un interviu tocmai pentru a-l cunoaște mai bine și a înțelege viziunea sa asupra bisericii în vremuri ca acestea, asupra relațiilor dintre biserici și a lumii tulburătoare de la începutul acestui mileniu.

– Sunteți proaspătul episcop de Gherla-Cluj și am dori să vă cunoaștem mai bine. Alegerea dumneavoastră, faptul că ați îmbrățișat misiunea preoțească, are legătură cu tradiția de familie, cu faptul că bunicul dumneavoastră a fost preot greco-catolic? Trecutul obligă la o responsabilitate aparte? Povestiți-ne puțin despre familia dumneavoastră.

– Vocația mea are o legătură evidentă cu prezența în viața familiei mele a bunicului matern, părintele Victor Vancu, dar într-o formă mai profundă decât simpla putere a exemplului, așa cum aveam să descopăr și eu în timp. Copil fiind, iar mai apoi adolescent, observam cu o anumită curiozitate faptul că bunicul se trezea foarte devreme și zi de zi celebra Sfânta Liturghie în șoaptă, cu geamurile camerei acoperite de perdele. Vedeam, de asemenea, cum veneau la noi diverse persoane, în aparență pentru a vinde lapte, brânză sau ouă, care adesea rămâneau să vorbească timp îndelungat cu părintele Vancu, tot în șoaptă. Aceste lucruri și altele similare, ieșite cu totul din peisajul obișnuit al ritmului de viață al anilor ’70 -’80 din epoca regimului comunist de tristă amintire, de crunta persecuție a Bisericii Greco-Catolice, a preoților, a persoanelor consacrate, dar și a credincioșilor acestei Biserici, nu puteau să nu lase spațiu unei serii lungi de întrebări referitoare la sensul a ceea ce vedeam.

Nu erau doar interogații pioase, ci și unele legate direct de viața concretă. Îmi amintesc, de exemplu, că mă întrebam de ce nu se schimba nimic în viața familiei noastre, nu întotdeauna ușoară în acea perioadă, dar și în lumea în care trăiam, dacă bunicul se roagă zi de zi? De ce nu regăseam acea logică de cauză-efect din orele de chimie și în alchimia vieții cotidiene? Aveam să descopăr mai târziu și continui să descopăr în prezent rodul rugăciunilor părintelui Vancu într-o logică mai complexă decât cea pe care o așteptam în acei ani. Îmi amintesc că, odată ajuns la studii la Roma, la Colegiul „Pio Romeno”, i-am scris o scrisoare bunicului, în care îi mărturiseam convingerea că vocația mea este în mare parte rodul rugăciunilor și al Sfintelor Liturghii celebrate în clandestinitate. Eu așteptam un efect imediat, dar am descoperit unul tainic, al căilor lui Dumnezeu, atât de diferite de căile noastre. Mama îmi spunea că, din când în când, bunicul mergea la pupitrul în care ținea această scrisoare a mea, o deschidea, o citea și câte o lacrimă îi strălucea în colțul ochilor.

– Erați student la chimie-biologie când ați decis să părăsiți acest domeniu și să vă îndreptați spre teologie. Poate părea ciudat pentru mulți dintre noi. Cum se întâmplă, de ce face un tânăr student la științe un pas spre religie?

– Cel puțin o jumătate de pas era făcut deja înainte de a intra la facultate. Țin minte că am primit de la surorile din Congregația Maicii Domnului, care pe atunci aveau o comunitate în Jibou, Jurnalul unui suflet, un fel de autobiografie a Sfintei Tereza de Lisieux. Citind-o, mă întrebam dacă e realmente posibil ca cineva să fie pătruns de atâta fericire, precum cea descrisă de Sfânta Tereza. Tot în acel moment, țin minte că m-am pus pentru prima dată, chiar dacă destul de vag, în fața unei alegeri radicale. Am descoperit ulterior cu surprindere că Sfânta Tereza era cunoscută ca o protectoare specială a preoților. A urmat apoi admiterea la Facultatea de Chimie din București și primul an de studenție. Trebuie să mărturisesc că, în prima parte a acestuia, mi-a cam ieșit din minte ideea preoției și mi-am zis că foarte probabil a fost un entuziasm de moment, un foc de paie. Apoi, spre surprinderea mea, la sfârșitul anului, această chemare a devenit mai puternică decât înainte. Atât de puternică, încât mi-am anunțat oficial familia că renunț la chimie pentru a deveni preot.

– Ați studiat la Roma. Iertați-ne curiozitatea, dar cum e să trăiești și să studiezi în umbra Vaticanului?

– E bine! Atât de bine, încât atunci când am scris primele scrisori părinților, descriam realitatea cu atâta entuziasm, încât ai mei erau aproape preocupați: se întrebau ce s-a întâmplat cu mine. Plecând din România anilor ’91, impregnată de sechelele lăsate de comunism, am găsit la Roma și în Vatican o lume cu adevărat nouă, o lume normală, unde încrederea, sinceritatea, bunăcuviința erau la ordinea zilei. Colegiul „Pio Romeno” mi se părea un adevărat palat, cu toate comoditățile posibile, considerate foarte probabil normale de cei de acolo, dar un lux pentru noi, cei veniți dintr-o altă lume. Nu mai vorbesc de senzațiile trăite atunci când am intrat în universitățile Vaticanului, în biblioteci, în muzee, în catedrale. Contrastul cu ceea ce trăisem în România adăuga frumuseților reale o aură în plus.

– Apoi ați ajuns la Paris, o altă capitală. Din punct de vedere religios ce e diferit? Parizienii au o relație diferită cu Biserica față de români? Dar în comparație cu românii? Vă întreb pentru că, în discuțiile anterioare cu diverși reprezentanți ai Bisericii noastre peste hotare, apăreau astfel de observații despre cum se raportează comunitățile europene, atât de diverse, la Biserică, în aceste vremuri.

– La Roma se zice că între două biserici găsești o biserică. La Paris nu e chiar așa…, deși Franța a fost considerată și încă nimeni nu i-a retras titlu de „fiica întâi născută a Bisericii”. Eu cred că trebuie mers dincolo de stratul superficial, dincolo de faimoasa „laicité” și atunci descoperim un masiv capital de valori creștine, chiar și în cei care nu se mai consideră catolici practicanți. Capitala Franței e oricum bogată în realități creștine profunde, începând cu catedrala Notre-Dame, Bazilica Sacré-Coeur, Capela Medaliei Miraculoase și atâtea altele, iar cei care se numesc practicanți sunt realmente practicanți, mult mai mult decât în alte părți.

Oricum, prezența românilor din Paris nu prea trece neobservată, mai ales că greco-catolicii sunt o comunitate consistentă (în jur de 5.000 de credincioși), și majoritatea sunt din Oaș. Duminica, toată familia este prezentă la biserică. De multe ori, mai ales la sărbători, credincioșii vin îmbrăcați în straie tradiționale. Media de vârstă este undeva la 40-50 de ani. Țin minte o liturghie pe care am celebrat-o în catedrala Notre-Dame, la care toți copiii, îmbrăcați în port popular, s-au așezat chiar în fața altarului, pe jos. Părea un covor multicolor și l-am văzut pe cardinalul Parisului zâmbind extrem de plăcut impresionat.

– Adesea, comentariile asupra intervențiilor publice ale Papei Francisc sunt pozitive, i se apreciază inspirația, realismul, capacitatea de a fi în ton cu vremurile și efortul de a adapta mesajele la nevoile omului de azi. Dar este și acuzat de rătăcire de la „linia dreaptă”. Nu vreau să vă pun în situația de a comenta aceste lucruri, dar dvs. cum vedeți rolul Bisericii în societatea viitorului? Care este mesajul dumneavoastră pentru tineri?

– Când Papa Paul al VI-lea a renunțat să fie purtat pe sus în faimoasa „sedia gestatoria” a fost o mică revoluție. Când Papa Ioan Paul al II-lea și-a început faimoasele și nenumăratele vizite apostolice a fost din nou o schimbare majoră. Nu vreau să simplific prea mult lucrurile, nici să generalizez, dar fiecare pontificat a venit cu o personalitate diferită, cu noutăți, cu mult entuziasm, dar și cu critici. Pentru noi, Papa Francisc rămâne Pontiful care i-a beatificat la Blaj pe cei șapte episcopi martiri! De aici pornește și mesajul pentru tineri, apropo de principii care nu trebuie niciodată negociate, indiferent de epoci, indiferent de consecințe, apropo de verticalitate, apropo de coerență!

– Ați organizat vizita Papei Francisc la Blaj și într-o comunitate de romi. Tot atunci acesta a fost și la Șumuleu-Ciuc. La scurt timp după aceea, locuitorii unui sat din Harghita s-au revoltat pe prezența unor cetățeni din Sri Lanka și au cerut alungarea lor. Papa Francisc are nenumărate intervenții în favoarea migranților, minorităților, a toleranței. De ce credeți că astfel de mesaje nu au efectele scontate? Ce ar trebui făcut?

– Un mesaj nu poate decât să invite la o schimbare, e un punct de plecare, un imbold, dar nici într-un caz nu poate face ceea ce avem de făcut fiecare dintre noi, și anume să ne schimbăm inimile. De la chemarea lui Ioan Botezătorul la convertire și până la viața publică a lui Isus, știm cum au mers lucrurile, Crucea fiind răspunsul oamenilor la apelul lui Dumnezeu. E la fel și în zilele noastre. Vă amintiți faimosul strigăt de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea: „Unitate, unitate”? A fost un moment extraordinar, dar deși a curs multă apă pe Dâmbovița sau pe Someș, încă avem foarte mult de lucru la acest capitol și în anumite aspecte se pare că mai degrabă asistăm la un regres. La fel se întâmplă cu apelul Papei Francisc: dacă în inima omului există un pământ gata să primească sămânța de noutate, vedem schimbări. Dacă nu, lucrurile continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Preluați o episcopie importantă. Care este moștenirea ei? Ce provocări majore aveți în față?

– Cred că e cam devreme pentru o astfel de întrebare. Ca să răspund totuși, aș îndrăzni să folosesc imaginea catedralei în construcție: șantierul e vizibil, există o bază solidă, lucrările sunt avansate, dar mai există în anumite părți infiltrații de apă, trebuie gândită armonia de culori pentru decorația interioară și exterioară, mai e de lucru la cupole, la etajele inferioare. Ani buni de lucru pentru toată lumea… Dincolo însă de provocările administrative și de eficientizarea misiunii pastorale, de relansarea programatică a activităților educative, culturale și social-caritative, rămâne prioritară Biserica din suflete, apropierea oamenilor de Dumnezeu în societatea aflată într-o continuă schimbare.

– Acum doi ani realizam un reportaj despre Cardinalul Iuliu Hossu, într-o vizită în satul său natal, acolo unde au rămas o biserică în picioare și o casă în ruină. Am întrebat atunci: de ce nici după 30 de ani nu avem nicio casă memorială a Episcopilor Martiri, un muzeu sau un Traseu al Sacrificiului? De ce nu avem nicio lecție în cartea de istorie despre rolul Bisericii Unite? Când puneam această întrebare, nu exista nici statuia Cardinalului Hossu din centrul orașului. Repet întrebarea pentru că sunt lucruri rămase în așteptare de multă vreme. Ce veți face în acest sens?

– Referitor la lecțiile din cartea de istorie, întrebarea este pertinentă, dar ar trebui adresată altor instanțe care au atribuții oficiale cu privire la realizarea manualelor școlare. Pe de altă parte, ar fi interesant chiar de trecut de la manuale la istoria cotidiană, cea în care patrimoniul spiritual și cultural al Bisericii Greco-Catolice este lăsat într-un colț de umbră, dacă nu chiar șters cu buretele. Tatăl poetului George Coșbuc din preot greco-catolic devine peste noapte, sub imperiul propagandei, preot ortodox și e nevoie ca, de fiecare dată, să reacționăm pentru a restabili adevărul. Statuia cardinalului Iuliu Hossu din Milaș, localitatea natală a episcopului martir, e gata-gata să fie sfințită de ierarhii altor Biserici și nu de episcopii greco-catolici. Manualele așadar sunt doar ultima verigă dintr-o realitate care se întâmplă sub ochii noștri.

Muzeele sau casele memoriale sunt evident și problema noastră. Din nefericire însă, în ultimii 30 de ani am fost nevoiți să ne specializăm în construcția de biserici, pentru a da posibilitatea credincioșilor noștri să participe la celebrările liturgice în spații potrivite și nu în piețe publice, școli sau case particulare. Sper din tot sufletul ca în perioada următoare, mai ales după minunatul moment al beatificării de la Blaj, să-i putem cinsti cum se cuvine pe martirii noștri în biserici, dar și în spații culturale care să suplinească într-o oarecare măsură omisiunile din manuale.

– Din păcate, este actuală și întrebarea referitoare la relațiile cu Biserica Ortodoxă. Deși mult mai bune, ele păstrează adesea în teritoriu tensiunile străvechi. Ce veți face în acest sens, care sunt opțiunile dvs.?

– Cred că e nevoie să mergem mai departe, să mergem împreună, așa cum ne îndemna Papa Francisc cu ocazia vizitei în România. E adevărat că există tensiuni străvechi, dar există și suficiente momente frumoase care pot inspira un drum al unității. Aș aminti doar momentul memorabil în care un Iuliu Hossu greco-catolic și un Miron Cristea ortodox, se îmbrățișează în fața credincioșilor la Alba Iulia, într-un fel de legământ și paradigmă a comuniunii dintre toți frații români, din toate timpurile. Mă întreb dacă am fi capabili astăzi să facem apel la acel moment ca la un punct de referință peste veacuri. Cred că ne presează în acest sens situația din lumea în care trăim și mai ales cea din Europa zilelor noastre. Provocările pentru Biserică sunt mult prea mari pentru a nu căuta un răspuns împreună. Pentru binele credincioșilor noștri. E evident că doar Spiritul Sfânt poate împlini o comuniune de acest fel, doar El poate să pătrundă în sufletele noastre cu o dragoste mai mare decât diviziunile create de-a lungul secolelor. Iată o bună intenție de rugăciune pentru sărbătoarea Rusaliilor ce se apropie!

– Ați fost preot la Roma. Ce amintiri vă leagă de comunitatea română de acolo? La fel și la Paris. Cum ați descrie diaspora românească, ce probleme sunt?

– Diaspora e o România în afara granițelor, cu aceleași bucurii și supărări, părți bune și metehne. E o Românie care, în schimb, se vindecă mult mai repede de rănile trecutului. E esențială o osmoză continuă între cele două realități. Cred că toți cei care au trăit în afară își dau seama de rolul major pe care Biserica l-a avut și îl are într-un astfel de proces. Pentru integrare pe de o parte, dar și pentru o păstrare a identității culturale și spirituale de bază.

– Cum ați trăit perioada aceasta de pandemie și ce mesaj aveți pentru oameni?

– Pandemia ne-a luat pe toți pe nepusă masă, dar cred că la ora actuală ne-am dezmeticit cât de cât. Pentru mine, dar sunt convins că și pentru alții, a fost un moment de reflecție foarte serioasă apropo de realitățile trainice ale existenței și cele superficiale. O reală provocare, dincolo de aspectele personale, a fost imposibilitatea de a sluji lui Dumnezeu în forma clasică pe care o cunoșteam cu toții. E o durere să nu poți alina direct, decât într-o măsură foarte mică, suferințele credincioșilor. În același timp, în schimb, a revenit în forță o realitate spirituală pe care, de multe ori, într-o eră a consumismului, o survolam cu toții destul de ușor: cea a mortificării, a jertfei, a suferinței oferită lui Dumnezeu în unire cu suferința Crucii Mântuitorului.

Îmi aduc aminte de exemplul unei mistice franceze, Marthe Robin. Imobilizată la pat, cu suferințe enorme, era vizitată de mulți pentru un sfat, un cuvânt ziditor. La un moment dat a fost vizitată de un cunoscut predicator al vremii care avusese un accident și, cu piciorul în ghips, i se plângea că din cauza acestui accident multă lume nu poate profita de predicile lui. Răspunsul misticei: „dragă părinte, faceți mai mult bine credincioșilor oferindu-le suferințele de astăzi, decât ați face cu predicile dumneavoastră”. De aici și sfatul pentru credincioși: nimic nu se întâmplă fără voia sau permisiunea lui Dumnezeu. De aceea, sarcina noastră este de a citi semnele timpului și de a încerca, la lumina Cerului, să înțelegem lumea în care trăim și viața noastră. Să acceptăm cu mult curaj crucile noastre, suferințele noastre, bine știind că atunci când le unim cu suferințele Crucii, Dumnezeu împlinește prin ele lucruri minunate. Există acele cuvinte extraordinare ale fratelui Mihai din Prilog: „dacă oamenii ar ști valoarea suferinței, și-ar fura-o unii altora”. Cuvinte dificil de digerat, dar care ne indică direcția Crucii pentru a înțelege cu adevărat misterul vieții noastre.

Sursa revistasinteza.ro