Iuliu Maniu – „Drept între popoare”

Discursul părintelui Cristian Borz, parohul greco-catolic de Bădăcin și custodele Casei Memoriale „Iuliu Maniu” în Muzeul Holocaustului din Șimleu Silvaniei:

***

Preasfinția Voastră,

Domnule ministru de interne,

Excelenţele voastre, domnilor ambasadori,

Domnule ministru consilier,

Domnule consul,

Domnule prefect,

Domnule președinte al Consiliului Județean Sălaj
Domnule director al Muzeului Holocaustului din Transilvania de Nord,
Doamnelor şi domnilor,

În 27 ianuarie se împlinesc 76 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare de la Auschwitz, o zi care ne amintește de tragedia Holocaustului și de imensele suferințe pe care acesta le-a adus milioanelor de oameni.

Casa Memorială „Iuliu Maniu”, alături de celelalte instituții, care organizează această maifestare, continuă tradiția onorării memoriei victimelor Holocaustului, unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria umanității.

Cu acest prilej, aș dori să evoc rolul pe care, Iuliu Maniu l-a avut în perioada Holocaustului în salvarea unui număr mare de evrei.

Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 1919. Având o carieră politică întinsă pe parcursul a 56 de ani, Iuliu Maniu s‑a numărat printre marii oameni de stat ai ţării noastre, luptând cu perseverenţă împotriva tendinţelor autoritare ca un adevărat apărător al democraţiei.

S‑a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Iuliu Maniu a fost crescut şi educat în ambianţa Bisericii  Greco-Catolice. Calitatea care l‑a consacrat în prim-planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care a fost numit „sfinxul de la Bădăcin”. A luptat împotriva tendințelor autoritare ale regelui Carol al II-lea, s-a opus dictaturii Mareșalului Ion Antonescu și s-a angajat într-o luptă de opoziție împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste. Iuliu Maniu a fost parlamentar în Parlamentul de la Budapesta și în Parlamentul României, a condus două mari partide Partidul Național Român și Partidul Național Țărănesc și a fost de trei ori prim-ministru al României.

În vara anului 1947 a fost arestat, i s-a înscenat un proces la care sentința se cunoștea dinainte. Tribunalul Militar l-a condamnat la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. A fost închis mai întâi în închisoarea Malmaison din București, apoi la Galați, iar mai apoi ajunge la Sighet unde se aflau și alte personalități politice, culturale și religioase. Moare la 5 februarie 1953 și este înmormantat în Cimitirul Săracilor, până acum nu i s-a descoperit mormântul.

Una dintre acuzaţiile de care s‑a folosit propaganda comunistă de‑a lungul timpului pentru a denigra personalitatea lui Iuliu Maniu a fost cea de naţionalism excesiv şi antisemitism. Datele pe care le deţinem demonstrează contrariul şi anume că atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de minorităţile etnice nu a fost niciodată discriminatorie.

La Alba Iulia în discursul său de la 1 Decembrie 1918, Iuliu Maniu sublinia: „Noi nu voim să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor”.

Maniu s-a preocupat îndeosebi și de respectarea drepturilor minorităților naționale, astfel, acestea puteau să beneficieze de o lege votată în Ungaria, în 1868, dar care nu a fost aplicată niciodată în Transilvania, care stipula faptul că: „fiecare poate să fie administrat și judecat în limbă proprie” în comitatele unde minoritățile atingeau o cincime din ponderea demografică.

La 31 martie 1919, după întâlnirea pe care au avut-o cu Iuliu Maniu, evreii ardeleni, domiciliați în București, au adoptat o moțiune în care afirmau că: „aderă din inimă la programul cuprins în actul votat la Alba-Iulia”.

În anul 1919, Iuliu Maniu prin ministerul Instrucțiunii Publice din Consiliul Dirigent, alături de cele 27 de școli cu predare în limba română, înființează și primul liceu evreiesc din Banat.

În conferinţa pe care Iuliu Maniu a susţinut‑o la Fundaţia universitară „Carol I”, pe data de 11 mai 1924, publicată apoi în lucrarea sa „Problema minorităţilor” afirma: „În afară de egalitatea înaintea legii fiecărui cetăţean de mult codificată şi în vechiul Regat şi în provinciile unite trebuie asigurate drepturile civile şi politice pentru toţi cei ce aparţin unor minorităţi de rasă, limbă ori religie”[1].

În primele alegeri pentru primul Parlament al României Mari, Iuliu Maniu a fost singurul lider politic care a oferit pe listele partidului locuri eligibile pentru evrei. Din scrisoarea scrisă de Corneliu Coposu, adresată în 1985 scriitorului Iosif Petran, care locuia atunci în Israel, la Tel Aviv, găsită între documentele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii de către istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău reise faptul că în recensământ politic din anul 1936, în anul respectiv Partidul Naţional Ţărănesc avea 2.125.000 de aderenţi, dintre care 185.000 erau evrei români. În organizaţiile naţional ţărăniste din România deceniului patru, au figurat doi şefi de organizaţii judeţene, patru vicepreşedinţi de organizaţii judeţene şi nenumăraţi şefi de sector, plasă, circumscripţie şi organizaţie locală, evrei români. Parlamentul de la 1929 a numărat cinci deputaţi evrei aleşi pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Între electorii lui Iuliu Maniu care polarizau aderenţe în mase, se aflau 14 fruntași evrei. Un număr impresionant de evrei români, au militat cu convingere pentru ideologia ţărănistă şi au ocupat demnităţi politice şi administrative sub preşedinţia şi în timpul guvernărilor sale. Iuliu Maniu a întreţinut raporturi cordiale cu fruntaşii evreilor din România, s-a bucurat de înalta preţuire a unor emeriţi gazetari români de origine evreiască, care i-au elogiat concepţiile umanitare. Oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc „Dreptatea” a fost slujit de ziarişti evrei. Politologul ziarului „Adevărul” Blumenfel Scrutator, ale cărui analize politice au făcut epocă în perioada interbelică, scria despre Maniu că „este omul politic cel mai clar văzător şi cel mai lipsit de prejudecăţi din istoria României”.

Dactilografa care l-a servit vreme de 19 ani pe Iuliu Maniu, atât în guvernările sale cât şi la conducerea partidului şi care a demonstrat un devotament şi o fidelitate care i-au atras şi arestarea a fost Doamna Clara Mayer Romanos. Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland din Statele Unite într-un interviu publicat în ziarul Evenimentul Zilei spunea: „Am avut șansa să o cunosc aici, în Statele Unite pe doamna Clara Romanos, soția jurnalistului democrat Leonida Romanos, cea care a fost secretara personală a lui Iuliu Maniu. Mi-a vorbit despre atitudinea lui Iuliu Maniu constant opusă oricarei forme de xenofobie, despre devotamentul inalterabil pentru legalitate și stat de drept. Doamna Clara era evreică, in anii războiului nici macar nu s-a pus problema ca Iuliu Maniu să renunțe la serviciile ei de apropiată colaboratoare. Dimpotrivă, prin prieteni politici precum doctorul Lupu, a protestat impotriva antisemitismului de stat și a deportării evreilor. Îi repugna rasismul, detesta visceral naționalismul etnocentric, era ceea ce putem numi un patriot liberal, unul insuflețit de curaj civic.”[2]

Din toamna anului 1940 și până la 23 august 1944, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, a întreținut – prin scrisori, memorii, dar și pe alte căi, inclusiv prin diverși intermediari – un contact pemanent cu Ion Antonescu, devenit la 6 septembrie 1940 prim-ministru și mai apoi „conducător” al statului român.

În luna mai 1942, Mihai Antonescu, prim-ministru al guvernului, îi cerea lui Maniu să intervină pe lângă mareşalul Ion Antonescu pentru ca guvernul român să nu extrădeze pe evrei pentru a fi deportaţi în lagărele de exterminare[3]. În luna iunie 1942, ziaristul Zaharia Boilă l-a însoțit pe Iuliu Maniu la întâlnirea cu Ion Antonescu, care a durat trei ore și care a avut loc în fosta vila a profesorului Nae Ionescu. După întrevedere Iuliu Maniu i-a mărturisit: „Am avut o sarcină grea. Am intervenit pe lângă mareșalul Antonescu pentru ca să nu permită transportarea evreilor în lagărele de exterminare din Germania. După multe argumentări și insistențe, Antonescu a cedat.”[4]

Liderului evreu Willy Filderman îi cerea lui Iuliu Maniu în numele comunității evreiești să intervină pe lângă mareșal penrtu salvarea evreilor care urmau să fie deportați, această cerere l-a înfuriat pe Antonescu, care era ferm decis să termine cu problema evreiască. În nota prezentată la 31 august 1942, Consiliului de Miniștri, Antonescu spunea:  „Voi înfiera la timp pe toți acei care au venit – ultimul dl. Maniu – și vor veni să mă împiedice a răspunde dorinței majorității imense a acestei nații… Să se publice integral această rezoluție a mea odată cu publicarea statisticei și memoriului de față. Publicarea până la 10 septembrie”. [5]

Împotriva deportărilor din Regat au intervenit, începând din toamna anului 1942 și liderii politici ai opoziţiei astfel Iuliu Maniu, dr.  Nicolae Lupu şi Ion Mihalache din Partidul Naţional-Ţărănesc și Constantin I.C.  Brătianu din Partidul Naţional Liberal.   În   memoriile   lor   către   Antonescu, argumentul   principal   împotriva   deportărilor   a fost   „prejudiciul   enorm   adus   intereselor   şi   prestigiului   României”.[6]

Într-un Raport al Serviciului Secret de Informaţii, întocmit în mai 1943, se menţiona că, la 14 august 1942, Iuliu Maniu strângea material „privitor la felul în care s-au făcut deportările în Basarabia şi Bucovina.  Teza sa:  „Deportările au fost ordonate de germani, adoptate de guvern şi urgentate de un grup restrâns de funcţionari, cu scopul de a-şi însuşi averile evreilor. Imensa majoritate a naţiunii respinge însă aceste procedee barbare”.[7] Iuliu Maniu le destăinuie miniștrilor Elveției, Suediei și Turciei când aceștia îi prezintă fotografii cu evrei adunați în jurul școlilor, că a intervenit pe lângă mareșalul Antonescu spre a-l convinge „de rezultatele nefaste pentru țară ale acestor măsuri”.[8]

Surse  arhivistice  care  au  putut  fi  consultate  în  ultima  vreme  atestă că intervenţia  lui  Iuliu  Maniu  din  septembrie  1942  pe  lângă  Ion Antonescu  a  fost  decisivă  pentru  oprirea  planului de deportare a evreilor din România în lagărele de exterminare din Polonia.

După deportarea lui W. Filderman în Transnistria, la 31 mai 1943, pentru eliberarea lui s-au  pus  în  mişcare  importante  forţe  politice,  inclusiv  lideri  ai  partidelor  istorice, printre aceștia și Iuliu Maniu. După aproape două luni şi jumătate, Ion Antonescu a cedat, iar Filderman s-a întors în Bucureşti.

În mai 1944, prof. Raoul Şorban cel care a călăuzit ilegal, în condiții foarte riscante, mii de evrei peste granița vremelnică, dintre Ungaria și România, l-a ajutat pe Rabinul Carmilly-Weinberger al comunităţii evreieşti neologe  din  Cluj  să  fugă  la  Turda  şi  să  se  întâlnească  cu  Iuliu  Maniu  în  Bucureşti  pentru  a  găsi căi de salvare. Rabinul Carmilly-Weinberger  spune că „am fost primit de Iuliu Maniu şi am obţinut 1.200 de legitimaţii în alb, ale Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor care urmau să mai treacă din Ungaria în România…”[9]

În acţiunea de salvare a evreilor Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, liderii partidelor istorice au avut  o  atitudine  critică  faţă  de  politica  antisemită  promovată  de  regimul  antonescian.  Această  atitudine  se  înscria  în  poziţia  de  neacceptare  şi  de  ostilitate  a  P.N.Ţ. şi  P.N.L.  faţă  de  acest  regim.  Fruntaşii  celor  două  partide  au  fost  urmăriţi  pas  cu  pas  de  Serviciul  Secret  de  Informaţii.  O  sinteză  elaborată  pentru  Preşedinţia  Consiliului  de  Miniştri,  la  24  ianuarie  1944,  din  ordinul  mareşalului  Antonescu,  privind  declaraţiile şi  intervenţiile  unor  personalităţi  politice  în  favoarea evreilor, consemna: Două  cercuri  politice  interne  au  reacţionat şi  au  căutat  să intervină   în   favoarea   evreilor   deportaţi:   liberalii   şi  naţional ţărăniştii. Separat sau în colaborare, prin şefii lor de partid sau prin personalităţi  proeminente  ale  partidului,  aceste  cercuri  –  de  acord  asupra problemei evreieşti în România – au intervenit, prin memorii asupra politicii generale a guvernului sau  prin  audienţe speciale, să oprească deportările de evrei în Transnistria în totalitatea lor sau cel puţin să le reducă în proporţia lor, la anumite regiuni sau persoane vinovate.[10]

Alături de Iuliu Maniu, au avut intervenții și alți lideri ai Partidului Național Țarănesc astfel Ghiţă Popp, secretarul general al  P.N.Ţ., declara,  la 16 septembrie 1942, că partidul său  era  împotriva deportării evreilor, iar alţi lideri ai partidului au făcut intervenţii directe,  relevând urmările grave pe care le puteau avea pentru ţară aceste deportări. La rândul său, dr. N. Lupu declara, la 28 septembrie 1942, că era profund afectat de ştirile despre ultimele deportări de evrei şi că avea să intervină la mareşalul Antonescu. Ion Mihalache, vicepreşedinte al P.N.Ţ., a dezaprobat, la 14  septembrie  1942,  măsurile  de  deportare  luate  împotriva  evreilor.  El  aprecia  că  aceste  măsuri  au  fost  luate  la  sugestia  unor  cercuri  externe,  fiind  „streine  de  tradiţiile de omenie ale poporului nostru”. Un  amplu  raport  privind  activitatea  P.N.Ţ. şi  a  lui  Iuliu  Maniu,  de  la  1  septembrie  1940  până  în  mai  1943,  menţiona  că  acesta  s-a  pronunţat  împotriva  deportării  evreilor  „în  public  se  ştie  că  Maniu  a  intervenit  pe  lângă  domnul  mareşal  Antonescu  să  oprească deportările;  el  cere  să  nu  i  se  pretindă  de  a  spune  în  ce  chip.”[11]

Scrisoarea scrisă de Corneliu Coposu vorbeşte inclusiv despre o altă întâlnire pe care Maniu a avut-o în 20 decembrie 1942 cu Ion Antonescu, în care liderul ţărănist a reuşit să îl convingă pe mareşal să pună în libertate un grup de 38 de evrei, pasibili de condamnarea la moarte. Maniu a prezentat personal lui Antonescu (deşi era în relaţii antagoniste cu acesta), cererea insistentă de a pune în libertate grupul de evrei refugiaţi din Ardealul de Nord pe la punctul de frontieră Ocoliş Turda, prin care aceştia intraseră clandestin în ţară, pentru a scăpa de deportările maghiare. Exista un decret care prevedea pedeapsa capitală pentru evreii care trec fraudulos frontiera în România. Maniu şi-a susţinut atunci intervenţia, cu succes, pe considerentul că România nu recunoaşte noua frontieră impusă prin arbitrajul nefast de la Viena şi că pe cale de consecinţă, grupul de evrei arestaţi nu au trecut fraudulos nici o frontieră legitimă şi nu sunt susceptibili de sancţiune.[12]

Doamna Hava Oren din Israel confirmă poziția lui Iuliu Maniu față de evrei și publică în Revista Baabel din 19 aprilie 2018 memoriile unei tinere evreice din Transilvania, Palma Stern care, la rândul ei a trecut, în vara anului 1944, ilegal granița din Transilvania în România, la Turda. A fost arestată. La proces a apărat-o pro bono avocatul Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, folosind același argument: „Noi, românii, nu recunoaștem Dictatul de la Viena. Între Cluj și Turda nu se află niciun hotar. Cum poate fi cineva condamnat pentru trecere ilegală de frontieră, când de fapt nu a făcut altceva decât să treaca dintr-un județ al României într-altul?” Argumentul lui Iuliu Maniu a slujit ca precedent în acest proces, argument care va fi folosit și de către alți avocați.[13]

Din scrisoarea lui Corneliu Coposu mai aflăm că în timpul Pogromului de la București când grupările legionare au aplicat tactici teroriste, vizând populația Bucureștiului și în mod special populația evreiască din oraș, un număr mare de persoane de notorietate publică, expuse hăituirii, pentru originea lor evreiască, au fost puse la adăpost de către fruntașii politici din anturajul lui Maniu. Astfel pentru a da doar câteva exemple Ilie Lazăr a scăpat de urmărire pe rabinul şef de la Sighet, Aurel Leucuţia a asigurat protecţia ziaristului W. Firoiu, Gh. Popp l-a adăpostit pe fostul deputat Weis, N. Carandino pe regizorul Finţi, Corneliu Coposu i-a adăpostit în ianuarie 1941 pe prietenii săi, ziaristul Stromingher şi reprezentantul Întreprinderii Walther Thomasohn I Goldman.

La 12 septembrie 1944, Gh. Popp, secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi delegat al României la semnarea armistiţiului de la Moskova, a cerut şi a obţinut de la Aliaţi, cu prilejul discutării art. 2 al acordului, excepţia ca măsurile de internare a cetăţenilor germani şi maghiari, să nu fie aplicate evreilor. La 27 Septembrie 1944, Iuliu Maniu a propus Consiliului de Miniştri (guvern Sănătescu), abolirea tuturor legilor rasiale şi reintegrarea evreilor în toate drepturile încălcate şi nesocotite de dictatura prăbuşită.[14]

Aceeași atitudine față de comunitatea evreiască o regăsim și la Bădăcin, satul în care trăia familia lui Iuliu Maniu. Astfel preotul greco-catolic Simion Man, parohul Bădăcinului măturisește că locuind aproape de Șimleu, avea în oraș mulți prieteni și cunoscuți evrei și se simțea obligat moral să-i ajute în acele momente grele ce s-au abătut asupra lor. Prin biserică, părintele a adunat alimente pe care le-a trimis apoi evreilor concentrați în ghetoul de la Cehei.[15] La 8 septembrie 1940, părintele Simion a fost ridicat de jandarmi împreună cu comerciantul Samuel din Şimleu şi cu părintele Liviu Pop de la Sici.  S-a înscenat un proces şi Tribunalul militar din Zalău i-a condamnat la moarte prin spânzurătoare. Cei trei au fost salvați de către Iuliu Maniu și au fost eliberați pe 19 septembrie 1940.[16]

După arestarea lui Iuliu Maniu, în 1947, asupra Șef Rabinului Alexandru Șafran,   s-au făcut presiuni să semneze un document, „prin care, sef Rabinul, cerea pedeapsa cu moartea pentru Maniu – fascist și trădator”, acesta a răspuns: „Domnule maior, cum puteți crede că aș putea face un asemenea lucru? Ca șef Rabin, eu știu bine că, în România, Maniu este considerat un mare patriot și aș indigna un popor întreg prin gestul meu”… Maiorul Levi a început atunci să urle: „Înteleg acum de ce refuzați. Ați colaborat cu Maniu și cu toți ceilalți fasciști în timpul războiului. Iar acum nu vreți să faceți nimic împotriva lor!”. Rabinul Alexandru Șafran, mărturisește în memoriile sale, că maiorul a încercat o altă tactică: „Domnule șef Rabin, a spus el cu o voce îndulcită, dacă semnați, vă promit ca veți deveni șef Rabinul tuturor evreilor din Europa Răsăriteană”.  „I-am răspuns că îi mulțumesc pentru făgăduiala sa, dar că aceasta nu mă interesează…”. Se cunoaște faptul că Alexandru Șafran a fost expulzat din Romania în anul 1947.

Luând în considerare cele afirmate mai sus, credem că prin ele am adus argumente suficiente că Iuliu Maniu a fost omul politic, care, în acele vremuri tulburi, a dat dovadă de solidaritate umană, riscându-și libertatea și viața pentru a salva de la moarte semeni evrei.

Acordarea titlului de „Drept între popoare” de către comisia de la Yad Vashem depinde, în bună măsură, de existența și de perseverența martorilor supraviețuitori, dar adesea, cei salvați ori nu mai sunt astăzi în viață, ori nu au cunoscut cine a fost cel care a intervenit pe lângă autorități pentru salvarea lor. Mărturiile pertinente și directe pe care le-am prezentat, ne arată că Iuliu Maniu a contribuit la salvarea vieților a mii de evrei prin memoriile depuse, întâlnirile și intevențiile avute cu autoritățile, dar și prin politica dusă de Partidul Național Țărănesc, partid pe care l-a condus.

În încheiere, considerăm că Iuliu Maniu se poate număra printre salvatorii români din timpul Holocaustului și merită să fie recunoscut oficial pentru actele lui curajoase primind post-mortem din partea Statului Israel și a Institutului Yad Vashem Titlul și Medalia „Drept între popoare”.

[1] M. Pop, „Corneliu Coposu despre atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de evrei”, în Caiete Silvane, nr.  5 (112),  mai 2014, p. 31.

[2] https://evz.ro/de-ce-a-fost-ucis-iuliu-maniu-dezvaluiri.html

[3] I. Pop, Z. Boilă, M. Boilă, op. cit., p. 89

[4] ibidem

[5] Președinția Consiliului de Miniștri – Nota din 31 august 1942 cu adnotări ale lui Antonescu – în: Jean Ancel, Surse arhivistice despre „Holocaustul din România”

[6] Jean Ancel, Contribuţii  la  istoria  României:  Problema  evreiască,  1933-1944,  vol.  2,  partea  a  doua, Bucureşti, Hasefer, 2002, p. 243-254.

[7] Iuliu  Maniu  –  Ion  Antonescu.  Opinii  şi  confruntări  politice.  1940  –  1944.  Ediţie  Ion  Calafeteanu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p.171

[8] ibidem

[9] https://ioncoja.ro/interviu-memorabil-cu-rabinul-moshe-carmilly-weinberger/

[10] A.N.I.C, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet, dos. 163/1940, filele 89-90

[11] Iuliu  Maniu  –  Ion  Antonescu.  Opinii  şi  confruntări  politice.  1940  –  1944.  op.cit., p.171

[12] M. Pop, op. cit., p. 31

[13] https://baabel.ro/2018/04/palma-stern-amintiri-capitolul-3/

[14] M. Pop, op. cit., p. 31

[15] S. Man, Părintele Simion Man, crâmpeie din viața sa, editura Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuș, 2013, pp.32-33

[16] C. Borz, Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu, editura Caiete Silvane, Zalău, ed. III, 2018, p. 77

Sursa: www.egco.ro